SECOLUL 20

Sa ne imaginam un istoric de arta al vremurilor viitoare sau un explorator venit din spatiu preocupat de o aceeasi intrebare: care este ideea de frumusete ce domina secolul XX?

Ceea ce propun diferitele miscari de avangarda si experimentalismul aristic, de la futurism la cubism, de la expresionism la suprarealism, de la Picasso pana la marii maestri ai artei informale, este o Frumusete a provocarii.

Arta avangardelor nu ridica problema Frumusetii. Se subintelege ca noile imagini sunt “frumoase” din punct de vedere artistic si ca trebuie sa produca aceeasi placere pe care o simteau si contemporanii lui Giotto sau Rafael in fata lucrarilor acestora. Fenomenul este datorat faptului ca provocarea de tip avangardist darama toate canoanele estetice respectate pana in acel moment.Arta nu-si mai propune sa ofere imagini ale Frumusetii naturale, nici nu mai prilejuieste placerea calma a contemplarii formelor armonioase. Dimpotriva, ea vrea sa conduca spre o interpretare a lumii dintr-o optica diferita, vrea sa se intoarca la modele arhaice sau exotica: universul visurilor sau al fanteziilor bolnavilor mintali, viziunile traite sub efectul drogurilor, redescoperirea materiei, amplasarea haotica a obiectelor de uz curent in contexte prea putin probabile ( noil subiect, miscarea dadaista), pulsiunile inconstientului.

Un singur curent al artei contemporane a recuperat acea idee de armonie geometrica ce ne-ar putea duce cu gandul la epoca esteticii proportiilor: arta abstracta. Ca o revolta impotriva supunerii atat fata de natura, cat si fata de viata de zi cu zi, arta abstracta ne propune forme pure, de la geometriile lui Mondrian, la marile panze monocrome ale lui Klein, Rothko sau Manzoni.Cu decenii in urma, celui care intra intr-o expozitie sau muzeu I se putea intampla insa frecvent sa ii auda pe vizitatori intrebandu-se, in fata unui tablou abstract, “ Dar ce reprezinta?” sau “ Dar asta se poate numi arta?”. Si deci chiar si aceasta reintoarcere “neopitagoreica” la estetica proportiilor si a numarului are loc impotriva curentului sensibilitatii comune, impotriva ideii de Frumusete, pe care o detine omul de rand.

Istoria coafurii:

Trasaturile coafurii din secolul XX reprezinta mijlocul de expresie pentru diferite grupuri ale societatii. Coafura da o idee despre pozitia purtatorului ei in societate.

Cand, in 1920, Asta Nielsen, prima femeie ce a indraznit sa poarte parul scurt, intr-o coafura stil paj, a aparut in filmul Hamlet, ea a provocat mai degraba uimire decat proteste, femei din toate clasele sociale urmandu-I exemplul. Multe dintre ele nu-si taiau parul, ci preferau, deocamdata, sa si-l ridice pe crestet si sa il mascheze la ceafa, silueta capului aducand cu cea de paj. In variantele bazate pe coafurile Egiptului antic, si mai ales coafura Cleopatra, acest stil a cunoscut o mare voga in 1922, cand s-a si descoperit mormantul lui Tutankamon. De la aceste tatonari s-a trecut direct la freza baieteasca, desi nu se poate spune cu precizie cum s-a intamplat acest lucru. E sigur insa ca la raspandirea acesteia au contribuit unele celebritati ca Pola Negri, Mazary, Coco Chanel ori maestrul coafor Antoine.

La inceputul amnilor ’30, parul scurt si-a intarit pozitia, fapt important pentru intreg secol XX. Lungimea varia intre foarte scurt si mediu lung, cu toate ca si parul lung era apreciat, fiind purtat totusi de foarte putine femei. La Olimpiada din Berlin din 1936 s-a purtat freza Olympia- Roll, cu parul coborat pana la ceafa si apoi rasucit in jurul capului. In contextul influentelor din Antichitate trebuie integrat si stilul paj de la Hollywood, din 1937, popularizat de Greta Garbo.

In 1939 se observa o modificare, parul fiind rasucit in afara si ridicat in valuri pana in crestet, unde era aranjat intr-un coc de bucle.

Abia cu aparitia modei cu parul scurt, coafura si-a depasit conditia de simplu apendice al modei vestimentare. Acest lucru s-a intamplat dupa Primul Razboi Mondial. Imediat a crescut cererea pentru produse de ingrijire a parului.

In anii ’50, o importanta deosebita au avut-o deschizatorii de drumuri, unii intr-adevar geniali. Unul dintre cei mai cunoscuti a fost Monsieur Guillaume din Paris. Timp de zece ani, acest designer si artist a impus toate schimbarile privitoare la coafura.Prin coafura ailee ( inaripata), el a initiat coafura expansiva. Creand linia “ femeia floare” , a ridicat parul la crestet si l-a taiat la capete. Prin linia F, ce urma geometria literei din alfabet, a prevazut una din caracteristicile deceniului sase.

In tot acest timp, la Londra, coaforul Vidal Sassoon dezvolta o tehnica ce permitea aranjarea parului in orice forma de sculptura geometrica. Daca Guillaume a fost un geniu artistic, Sassoon, care lucra doar cu foarfecele, a fost un virtuos al tehnicii. Tehnica sa se supunea unor legi matematice stricte, iar indemanarea sa a facut ca Londra sa devina un loc de pelerinaj pentru coafori si un punct de referinta pentru design-ul coafurilor. Stilul lui Sassoon s-a raspandit imediat in intreaga Europa.

Aparitia tinerilor hippie a constituit de asemenea un moment important in evolutia modei si a aranjarii parului. Acesti tineri, care propovaduiau o filosofie a vietii bazata pe sentimente, nu au influentat doar mediile studentesti, ci si mediile politice din opozitie, precum si sectoarele apolitice ale populatiei. Cu totii aveau un element comun: parul lung.

Printre femei si barbati deopotriva, look-ul afro a devenit popular, el indicand ca purtatorul nu e angajat intr-o profesie burgheza. Permanentul a beneficiat de aceasta moda. La mijlocul anilor ’70, un poster cu un barbat sportiv avand capul plin cu bigudiuri a aparut in Germania cu textul provocator “ Na uns?” ( Ei, si ce?)

In timpul celei de-a doua jumatati a anilor ’70, Londra si alte centre industriale vestice au trait dezvoltarea miscarii punk. Aceasta era sprijinita mai ales de tineri fara lucru, care atrageau atentia asupra lor printr-o moda agresiva si adesea militanta. Mai presus de orice ei apareau deliberat in culori pure, vibrante, stralucitoare. Parul era zburlit in sus, in spice sau in creasta de cocos.

Tinerii mai progresisti si-au gasit propriul mod de expresie in asa-numitul english hairstyle. Acesta se bazeaza pe coafuri care au la baza stilul “ciuperca”.

Transformat de scurgerea anilor, acesta se exprima printr-un par de obicei foarte scurt pe partile laterale si la ceafa, precum si printr-o forma de ciuperca a parului de varful capului. Spiritele mai indraznete au chiar figuri decorative in partea cu par foarte scurt.

Toti contemporanii nostru au inclinatia de a face un cult din idealul tineretii. ( In cartea sa De la sex la seductie, Donald Simons, antropolog american, tragea concluzia ca in general barbatii sunt atrasi de tineretea femeilor)

Sursa ispiratie:

“Istoria frumusetii” – Umberto Eco
“Istoria aranjarii parului” – Cecilia Caragea
“Isme- Sa intelegem arta” – Stephen Little